Sunt aici sa reprezint o cauza in care sincer cred…sunt eu, simplu, dezbracat de cotidian, de naivitatea cetateneasca, izolat de aceia ce urmeaza, supusi -ridicol,deprimant de supusi!...- calea nimanui. Si nu pot fi determinat sa cred, vreodata, ca “salvarea” e sinonima cu “jaful”, sau ca “eliberarea” ar presupune o noua dominatie…Nu sunt un erou. N-am fost niciodata si nici nu-mi propun a fi, pentru simplul fapt ca eroi mor ultimii -e adevarat- dar inconjurati de morti, singuri si satui…Si nici idealist nu pot fi, pentru ca ma mandresc cu a fi om si asta ma face sa pierd majoritatea timpului. N-am sa izbutesc, insa, niciodata, in ciuda lipsurilor mele, sa ma obisnuiesc cu ideea ca ipocrizia poate ajunge atat de departe, cu faptul ca o lume in care, odata, tare demult, am facut greseala sa cred, se scalda, umila, in nepasare si se rezuma, crud, la a judeca, fara a cunoaste, fara a da macar sansa unui raspuns. Oricat de ignorant as fi din fire, cu toata comoditatea ce ma-nvaluie si-mi impiedica progresul, sunt dator sa vorbesc. Si nu ma feresc a le spune acelora ce se simt vizati ca la ei ma refer.
Am promis odata cuiva ca n-am sa tac niciodata…ca, orice ar fi, voi sta in calea acelora care mint, chiar daca asta inseamna sa ma rup de jumatate din mine…Iraqul n-a fost cucerit niciodata si nu va fi nicicand…Iraqul nu se compune din tradatorii care se vand pe guma si curve, simbol al visului american….Iraqul nu a pierdut si, de va fi sa moara toti, pana la ultimul, nu isi va pierde niciodata identitatea…Va pierde petrol, va pierde ani de dezvoltare, va pierde relatiile de sclavie diplomatica cu Occidentul, dar nimeni, acolo, fie trimis sau plecat pentru jaf, nu va castiga…Daca as avea, pentru o clipa, calitatea, l-as intreba pe Bush unde sunt armele lui Saddam! Daca as putea, l-as intreba pe Basescu al nostru, comandant suprem al Armatei Romane, de ce ii facem eroi pe mercenari…Daca as putea, daca existenta mea ar avea un rost, nu m-as opri niciodata…la fel ca ei…Sunt insa prea las, prea departe si prea european ca sa imi pese…
In fiecare zi, lumea ii plange pe americani, cand nici macar nu exista o statistica a numarului de victime iraqiene, civili raniti, schiloditi … In armata au aparut tot soiul de baietei, mandri de uniformele donate de armata SUA, care isi plimba armele de parca lumea nu ar fi satula de ele, si vorbesc o engleza stricata, in speranta ca cineva ii va lua drept puscasi marini. In spatele lor, intotdeauna, de vreo doi ani deja, se afla “marinarii”, care au incetat sa mai intervina…La nici un punct de control, la nicio perchezitie, misiuni cu risc maxim, nu mai participa decat politia iraqiana…Se omoara intre ei ca chiorii, in afara religiei, in afara politicii, pentru se suspecteaza unii pe altii de tradare…Si, colac peste pupaza, din cand in cand, vreun musulman credincios, din aceia care apar numai vinera, intra cu masina plina de explozibil, in numele Divinitatii, intr-o moscheie, venerand clanul al-Tikriti, care, in vremurile bune, cand Iraqul se scalda in teroare, i-a cumparat pentru totdeauna sufletul, cu masini scumpe si case de vacanta in Iordania. Dar, deh, Allahu akbar, iar religia are, “la fel ca Yama,zeul brahmanic al mortii”,cum bine spune un oarecare Schopenhauer, “doua fete, si anume una foarte prietenoasa, iar alta foarte intunecata”…
Pe langa toate acestea, daca nu ar avea atitudinea sfidatoare, daca nu ar impune tuturor sa opreasca masinile si sa lase capul jos, atunci cand trece convoiul Hummer-elor blindate, daca nu si-ar fi stabilit Cartierul General in “casele patrate” ale vechilui regim, atat de grandioase si scumpe, pentru care l-au criticat pe Saddam, si care provoaca oamenilor de rand o senzatie de ura pura, daca nu s-ar fi auzit teribilele zvonuri privind tortura de la Abu Ghraib si din celelalte inchisori, daca ar opri la semafoare, daca ar spune adevarul, daca nu ar vorbi latrator, cu arma in mana, daca nu s-ar da eroi in tara altuia, poate ca aliatii ar avea o sansa…Sunt tari care garanteaza pacea, dar care deschid focul la cea mai scurta miscare, si iau ”prizonieri de razboi” in tara pe care au ”eliberat-o”…
Oamenii astia lupta cu mainile goale…Si nu pentru ca sunt nebuni, nu pentru ca “religia lor spurcata” le-ar impune-o, ci pentru au dreptate. Adelin Petrisor s-a dus pana la SADR CITY sa filmeze o pata de sange american, cand “occidentalii” arunca in aer o cladire pentru ca ar avea informatii despre un presupus colaborator…
Sa-i ajute Dumnezeu, ca sa nu renunte niciodata…Atat cat pot, sunt cu ei pana la capat.
